mărunt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mărúnt (mărúntă), adj. – Mic. –
Var. (Banat., Mold)
mănunt. Mr.,
megl. minut. Lat. mĭnŭtus (Pușcariu 1037; Candrea-Dens., 1058; REW 5600),
cf. it. minuto, prov. menut, fr. menu, sp. menudo, port. miudo. în rezultatul normal, cu
n propagat, primul
n s-a disimulat.
Cf. minut. Der. măruntaie, s. f. pl. (viscere; mărunțișuri;
Arg., mărunțiș), din
lat. mĭnūtalia (Pușcariu 1038; Candrea-Dens., 1060; REW 5596),
cf. it. minutaglia, cat. menudall; măruntă, s. f. (rar, rămășiță, rest; dans tipic cu pași mărunți);
mărunțică, s. f. (
Arg., bîtă, par, ciomag);
mărunte, s. f. (
pl.,
Arg., bani);
mărunțel, adj. (micuț);
mărunțel, s. m. (varietate de struguri);
mărunți (
var. rară,
mărunța), vb. (a fărîmița, a ciuguli);
mărunțeli, vb. (a ciuguli, a fărîmița), cu
suf. expresiv -
li, sau direct din
mărunțel; mărunțime, s. f. (micime);
mărunțiș, s. n. (lucru fără importanță, fleac, nimic; detaliu; bani în monede mici);
mărunțișar, s. m. (negustor de mărunțișuri). – Din
rom. provine
bg. măruncŭkŭ „contribuție de mică importanță” (Capidan,
Raporturile, 229).