martur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁRTUR, -Ă s. m. și
f. v. martor.martur (Dicționaru limbii românești, 1939)mártur, -ă s. (lat. pop.
mártur, márturis, cl.
martyr, saŭ direct din vgr.
mártyr și
mártys, „martur”, apoĭ, la creștinĭ, „martur al divinitățiĭ luĭ Hristos, cel ce mărturisea că e creștin și era chinuit pentru aceasta”, adică „martir”; vit.
mártore, martur. V.
martir). Cel ce a văzut orĭ auzit ceva și declară pe urmă p. restabilirea adevăruluĭ. Cel ce e chemat să asiste la îndeplinirea unor acte:
a fi martur la cununia cuĭva, la duel. Cel ce a văzut saŭ auzit ceva:
a fi marturu uneĭ scene emoționante. Probă, semn: columna luĭ Traĭan e marturu cuceririĭ Daciiĭ. Martur ocular saŭ
auricular, care a văzut chear [!] cu ochiĭ
saŭ a auzit cu urechile luĭ.
A lua pe cineva martur (de saŭ
ca martur), a invoca mărturia luĭ. – Și
mártor (vest).
martur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)martur m.
1. cel ce a văzut ori auzit ceva și spune în conștiință ce știe:
a confrunta mărturii; 2. persoană chemată să asiste la îndeplinirea, unor acte:
martur de cununie; 3. fig. semn indicator:
Coloseul din Roma e și astăzi martur al măririi romane. [Vechiu lat. MARTUR = MARTYR (și cu sensul de TESTIS)].