martor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁRTOR, -Ă, martori, -e, s. m. și
f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare, la o discuție, la un eveniment etc. (și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). ◊
Expr. Dumnezeu mi-e martor! = jur că spun adevărul!
2. Persoană chemată să declare în fața unei instanțe judecătorești sau a altui for de cercetare, tot ce știe în legătură cu un fapt pe care îl cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le semnează pentru a le da valoare legală.
3. Fiecare dintre reprezentanții celor două persoane care urmează să se bată în duel. ◊
Expr. A trimite (cuiva)
martori = a provoca (pe cineva) la duel.
4. Probă de referință folosită la experiențele de laborator.
5. (În sintagma)
Martor de eroziune = înălțime de dimensiuni variabile, care reprezintă restul unei suprafețe atacate de eroziune. [
Var.: (
pop.)
mártur, -ă s. m. și
f.] –
Lat. martyr.martor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mártor (mártori), s. m. – Persoană care asistă sau a asistat la ceva. –
Var. martur. Gr. μάρτυρ, prin intermediul
lat. vulg. martur (Densusianu,
Hlr., 88; Murnu 35; Roesler 572; Pușcariu 1036; Candrea-Dens., 1057; REW 5385),
cf. alb. martür, v. it. martore (Battisti, III, 2378),
sard. màrturu „invalid”;
calabr. marture „martir”,
lomb. màrtul „sfînt”. E dubletul lui
martir, s. m., din
ngr. μάρτυρ (
sec. XVIII), uneori pronunțat accentuat, ca în
fr. martyr, cf. mr.,
megl. martir. Der. mărturie, s. f. (
înv., spovedanie; depoziție;
înv. și
pop., martor; medalie comemorativă a unui botez; probă, semn), din
gr. μαρτυρία;
mărturisi, vb. (
înv., a predica; a spovedi; a recunoaște; a atesta, a depune mărturie), din
gr. μαρτυρώ, aorist μαρτυρήσω, în parte prin intermediul
sl. marturisati, cf. alb. martūris; mărturiseală, s. f. (spovedanie);
mărturisitor, adj. (duhovnic; martir; martor). –
Der. neol. martir (
var. înv. martiriu),
s. n., din
fr. martyre sau
it. martir(i)o; martiric, adj. (de martir), cuvînt forțat la Gala Galaction;
martiriza, vb., din
fr. martyriser; martirologiu, s. n., din
ngr. μαρτυρλόγιον sau
lat. meg.
martyrologium.martor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mártor s. m.,
pl. mártori