martor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁRTOR, -Ă, martori, -e, s. m. și
f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare, la o discuție, la un eveniment etc. (și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). ◊
Expr. Dumnezeu mi-e martor! = jur că spun adevărul!
2. Persoană chemată să declare în fața unei instanțe judecătorești sau a altui for de cercetare, tot ce știe în legătură cu un fapt pe care îl cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le semnează pentru a le da valoare legală.
3. Fiecare dintre reprezentanții celor două persoane care urmează să se bată în duel. ◊
Expr. A trimite (cuiva)
martori = a provoca (pe cineva) la duel.
4. Probă de referință folosită la experiențele de laborator.
5. (În sintagma)
Martor de eroziune = înălțime de dimensiuni variabile, care reprezintă restul unei suprafețe atacate de eroziune. [
Var.: (
pop.)
mártur, -ă s. m. și
f.] –
Lat. martyr.