mântuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÂNTUITÓR, -OÁRE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (
1), salvează.
2. (Rar) Care mântuie (
2), care vindecă; tămăduitor.
3. (În limbaj bisericesc) Care mântuie (
3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. ♦ (Substantivat,
m. sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [
Pr.:
-tu-i-] –
Mântui +
suf. -tor.