mântuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÂNTUITÓR, -OÁRE, mântuitori, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care mântuie (
1), salvează.
2. (Rar) Care mântuie (
2), care vindecă; tămăduitor.
3. (În limbaj bisericesc) Care mântuie (
3), izbăvește (de păcate); izbăvitor. ♦ (Substantivat,
m. sg. art.) Nume dat lui Isus Cristos. [
Pr.:
-tu-i-] –
Mântui +
suf. -tor.mântuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mântuitór (-tu-i-) adj. m.,
pl. mântuitóri; f. sg. și
pl. mântuitoáremântuitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mântuitor a. care mântue:
faceți cruci mântuitoare AL. ║ m. cel ce mântue, în special Salvatorul lumii.