manta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANTÁ, mantale, s. f. 1. Haină lungă, groasă sau impermeabilă care apără de frig, de ploaie etc.;
spec. palton de uniformă militară. ◊
Expr. Manta de vreme rea = om pe care nu-l bagi în seamă decât atunci când ai nevoie de el.
A-și întoarce mantaua după vânt a-și schimba atitudinea după împrejurări.
A-și găsi mantaua (cu cineva) = a o păți (cu cineva), a avea necazuri (cu cineva). ♦ (
Înv.) Mantie.
2. Înveliș care servește pentru a proteja o piesă sau un sistem tehnic.
3. (La gasteropode) Răsfrângere a tegumentului care căptușește cochilia; palium. –
Cf. pol.,
ucr.,
manta.manta (Dicționar de neologisme, 1986)MANTÁ s.f. 1. Haină lungă care se poartă peste celelalte haine pentru a apăra de frig, de ploaie etc. ♦ Mantă.
2. Îmbrăcăminte de tablă, de material plastic etc. care protejează un sistem tehnic.
3. Membrană care secretă cochilia la moluște; palium (3). [< fr.
manteau].
manta (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANTÁ s. f. 1. haină lungă care se poartă peste celelalte haine. 2. (constr.) partea superioară a cintrului pe care se reazemă bolta în timpul execuției. 3. înveliș din tablă, material plastic etc. care protejează un sistem tehnic. 4. membrană care secretă cochilia la moluște; palium (3). 5. a doua geosferă a Pământului, sub scoarță. (< fr.
manteau)
manta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mantá (mantále), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari.
Fr. manteau, printr-un intermediar puțin sigur, poate oriental,
cf. ngr. μαντί (direct, precum
carreau ›
cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaștem și mai puțin drumul parcurs de
car(e)a; din
pol. manta „mantilă” după Cihac, II, 168 e dificil semantic și fonetic;
rut. mantá, adus de Scriban, ar putea proveni din
rom.). E dubletul lui
mantă, s. f. (mantou), din
fr. mante, al lui
mantel, s. n. (mantie de damă), din
it. mantello, înv.; al lui
mantou, s. n. (palton de damă), direct din
fr. manteau; al lui
mantilă, s. f. (
înv., mantou; șal), din
sp., prin intermediul
fr. mantille; și al lui
mantie, s. f. (mantou), din
sl. manŭtija, sb.,
rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer,
Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la
lat. med. mantum, ngr. μαντίον,
cf. REW 5326.
Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de Ollănescu-Ascanio și ignorat de toate dicționarele, pare să aparțină aceleiași familii.
manta (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))mantá s. f., pl.
mantale (mantăi)manta (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MANTA (
sec. 16), boier din Țara Românească. Mare dregător în timpul domniei lui Mihai Viteazul. A înfrânt pe tătari la
Șerpătești (ian. 1595) și a cucerit Brăila (mart. 1595) de la turci.
manta (Dicționaru limbii românești, 1939)mantá f., pl.
ale, fals
ăĭ (rut.
mantá, pol.
manta, mantelă femeĭască,
mantel, manta; rus. sîrb.
mántija, vsl.
manŭtija, germ.
mantel, ngr.
manti, manta; it.
manto, mantello, mantiglia, pv.
manta, mantell, fr.
mante, manteau, mantille, sp. pg.
manto, manta, sp.
mantilla, pg.
mantilha, d. mlat.
mantum, mantellus, cl.
mantélum, șervet, văl,
mantéle, prosop [de orig. gal. orĭ sp.], de unde vine și ngr.
mantili, basma). O haĭnă care se poartă pe deasupra tuturor celor-lalte cînd e frig saŭ ploŭă. (O poartă de ordinar soldațiĭ și ofițeriĭ și țăraniĭ maĭ bogațĭ, ĭar civiliĭ poartă
palton, și țăraniĭ ceĭ-lalțĭ
suman. Ĭa [!] are înapoĭ la șale o gaĭcă, care o ține strînsă și încrețită).
A-țĭ găsi mantaŭa, a-țĭ căpăta beleaŭa (după întîmplarea unuĭa care găsise o manta, și altu pretindea să-ĭ dea și luĭ o bucată din ĭa).
Manta de vreme rea, persoană care sufere în locu tăŭ cînd e nevoĭe. V.
chepeneag.manta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mantá s. f.,
art. mantáua, g.-d. art. mantálei; pl. mantále, art. mantálelemantà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mantà (mantă) f.
1. haină largă și lungă ce se pune deasupra celorlalte;
a pune cuiva mantaua, a-l păcăli;
2. (poetic) acoperemânt:
a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește BOL.;
3. fig. pricină de ceartă, belea:
vă veți găsi mantaua cu mine CR. [Pol. MANTA; V.
mantie].
manta (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Manta (Banul) m. faimos general al lui Mihai Viteazul.