manierism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANIERÍSM s. n. 1. Comportare manifestată prin lipsă de naturalețe, artificialitate, afectare
2.
2. Formalism în realizarea unei opere artistice sau literare, rezultat mai ales din folosirea mecanică și repetată a anumitor procedee. [
Pr.:
-ni-e-] – Din
fr. maniérisme.manierism (Dicționar de neologisme, 1986)MANIERÍSM s.n. 1. Afectare; superficialitate.
2. (
Med.) Comportament gestual afectat la unii schizofrenici.
3. (
Arte) Procedeu formalist de realizare a unei opere literare sau artistice prin folosirea afectată și insistentă a unor mijloace de expresie create de un altul sau de artist însuși.
4. Curent artistic apărut în Italia în sec. XVI, care reprezintă în pictură o artă ce se adresează unei minorități cultivate. [Pron.
-ni-e-. / cf. fr.
maniérisme, it.
manierismo].
manierism (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANIERÍSM s. n. 1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr.
maniérisme)
manierism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MANIERÍSM (‹
fr.,
it.)
s. n. 1. Lipsă de naturalețe; afectare, artificialitate.
2. Noțiune folosită pentru a desemna fie copierea sau combinarea eclectică a mijloacelor de expresie ale unuia sau ale mai multor maeștri, fie repetarea propriilor procedee artistice.
3. Curent artistic apărut în orașele italiene și în alte prestigioase centre culturale ale Europei (Madrid, Fontainebleau, Praga, Monaco) în
sec. 16 (la sfârșitul Renașterii și în perioada premergătoare barocului), caracterizat printr-o cântare programatică a virtuozității stilistice și eleganței formale, prin cultivarea unei arte rafinate și prețioase. Printre cei mai de seamă pictori manieriști: Parmigianino, G. Romano, Tintoretto, R. Fiorentino, G. Vasari, G. Bassano; ca arhitecți și decoratori: G. Romano, J. Vignola, B. Buontalenti, iar ca sculptori: B. Cellini, B. Bandinelli, Giambologna. Literatura manieristă include în general toate tendințele ce se opun clasicismului, refuzând canonul materialist-mimetic. Printre cei mai importanți reprezentanți: T. Tasso, B. Guarini, A. Caro, G. Bruno, B. Cellini. În accepțiunea acreditată de E.R. Curtius și G.-R. Hocke,
m. cuprinde întreaga artă și literatură barocă, definită în opoziție cu cea clasică, prin gustul asimetricului, bizarului, enigmaticului, artificialului etc. Figura emblematică a
m. astfel înțeles este labirintul. În Italia, o variantă a
m. se va numi
marinism, în Franța,
prețiozitate, în Anglia,
eufuism, în Spania,
gongorism.manierism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)manierísm (-ni-e-) s. n.