magie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAGÍE, magii, s. f. 1. Totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor etc. prin care ar putea fi invocate anumite forțe supranaturale spre a produce miracole; practica acestor procedee, formule etc.
2. Fig. Putere irezistibilă de atracție, de fascinare; farmec, încântare. – Din
fr. magie.magie (Marele dicționar de neologisme, 2000)MAGÍE s. f. 1. complex de practici prin care se consideră posibilă acționarea asupra realității înconjurătoare cu ajutorul forțelor supranaturale; vrăjitorie. ♦ ~ neagră = magie propriu-zisă care apelează la puterea demonilor; ~ albă = arta de a produce fenomene naturale care par miraculoase. 2. (fig.) putere de atracție, de fascinare; farmec, seducție. (< fr.
magie, lat.
magia)
magie (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MAGÍE (‹
fr.,
lat.)
s. f. 1. Ansamblu de procedee, formule sau rituri, mai mult sau mai puțin secrete, prin care se utilizează forțe misterioase pentru obținerea unor rezultate contrare celor posibile prin tehnici obișnuite.
M. implică o credință într-o continuitate confuză între cosmos și psihismul uman, ca și cum ar fi traversate de același curent de forțe. Etnologii disting:
m. albă =
m. bună, obișnuită, care manevrează realitatea prin procedee precum forța sonoră a rostirii, forța creatoare a imaginii etc., servind interesului comunității sau persoanei pentru alungarea spiritelor rele, vindecarea victimelor vrăjilor etc.;
m. neagră =
m. rea, care invocă demonii spre a cauza moartea sau nenorocirea unei persoane. Tradițional, evoluția gândirii omenești este înfățișată în ordinea:
m.-religie-știință,
m. fiind interpretată ca o formă primitivă de religie și ca o pseudoștiință.
M. a jucat un rol important în religiile primitive, dar nu este cu totul exclusă în timpurile moderne; anumite fenomene atribuite
m. sunt de netăgăduit; încă neexplicate de știință, ele țin de competența cunoașterii
esoterice. 2. Fig. Putere de atracție deosebită; farmec, încântare, seducție (
ex. m. muzicii).
magie (Dicționaru limbii românești, 1939)*magíe f. (lat.
magia, vgr.
mageia. V.
mag, amăgesc). Știința magilor. Farmece, vrăjĭ, o pretinsă știință ocultă pin [!] puterea căreĭa s´ar exercita o putere supranaturală asupra animalelor și lucrurilor.
Fig. Influență extraordinară exercitată asupra omuluĭ de elocŭență, poezie ș. a. – Magiĭ, preuțiĭ [!] religiuniĭ luĭ Zoroastru, cultivaŭ maĭ ales astronomia, astrologia și alte științe oculte, ceĭa ce a făcut să li se atribue [!] o putere supranaturală a căreĭ amintire s´a păstrat încă în cuvîntu nostru
magie. Această pretinsă știință, căreĭa i se atribuĭa efecte extraordinare și miraculoase, ca dominarea elementelor, evocarea morților, vindecarea bolnavilor ș. a., s´a introdus curînd și în Grecia, unde, de alt-fel, ca și aĭurea, poporu era deja stăpînit de superstițiune, ca și poporu românesc, care crede și azĭ în
farmece (vrăjĭ, descîntece). Faptu că nicĭ azĭ n´aŭ dispărut chear [!] din Paris, Berlin orĭ Londra
cărturăresele și alte
ghicitoare arată că, cu toată civilizațiunea, superstițiunea persistă. În evu mediŭ, în asupra [!] Eŭropeĭ, pe fărmăcătorĭ [!] îĭ ardeaŭ de viĭ. – La Cant.
maghie (ngr.
magía).
magie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)magíe s. f.,
art. magía, g.-d. art. magíei; pl. magíi, art. magíilemagie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)magie f.
1. pretinsă artă de a comanda forțelor naturei;
2. fig. farmec:
magia muzicei.