lustruire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LUSTRUÍRE, lustruiri, s. f. Acțiunea de
a (se) lustrui; lustruială. ♦
Spec. Operație de prelucrare fină, cu ajutorul unor abrazivi, a suprafeței unor corpuri metalice sau nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios în vederea înfrumusețării, măririi rezistenței la coroziune și a îmbunătățirii ei. –
V. lustrui.lustruire (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)LUSTRUÍRE (‹
lustrui).
s. f. Acțiunea de a (se) lustrui. ♦ Operație de prelucrare foarte fină a pieselor cu ajutorul unor abrazivi fini, paste active etc. prin care suprafața acestora devine netedă și lucioasă, ceea ce asigură creșterea rezistenței la coroziune, micșorarea coeficientului de frecare etc. ♦ (ARTĂ
Pop.) Unul dintre cele mai vechi procedee de finisare a ceramicii, aplicat încă din Antichitate de greci și romani. În România este unul dintre procedeel de ornamentare specifice pentru ceramica neagră, constând în desenarea sau frecarea cu un corp tare (de obicei piatră) a pereților vaselor uscate, dar nearse.
lustruire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lustruíre s. f.,
g.-d. art. lustruírii; pl. lustruírilustruire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LUSTRUÍRE, lustruiri, s. f. Acțiunea de
a (se) lustrui; lustruială. ♦
Spec. Operație de prelucrare fină, cu ajutorul unor abrazivi, a suprafeței unor corpuri metalice sau nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios în vederea înfrumusețării, măririi rezistenței la coroziune și a îmbunătățirii ei. —
V. lustrui.