locotenență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LOCOTENÉNȚĂ, locotenențe, s. f. (
Înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (În epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova)
Locotenență domnească = organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita atribuțiile acestuia; căimăcămie. – Din
it. locotenenza.locotenență (Dicționar de neologisme, 1986)LOCOTENÉNȚĂ s.f. (
În trecut) Organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia; persoană (sau persoanele) care deținea(u) această demnitate. [< it.
luogotenenza].
locotenență (Marele dicționar de neologisme, 2000)LOCOTENÉNȚĂ s. f. (în trecut) organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia. (< it.
locotenenza)
locotenență (Dicționaru limbii românești, 1939)*locotenénță f., pl.
e (it.
loco- și
luogotenenza, fr.
lieutenance). Funcțiunea saŭ gradu de locotenent.
Locotenență domnească, una saŭ maĭ multe persoane care țin locu unuĭ domn (cum a fost la 1866 în România după detronarea luĭ Cuza).
locotenență (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)locotenénță s. f.,
g.-d. art. locotenénței; pl. locotenénțelocotenență (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)locotenență f.
1. funcțiunea locotenentului și gradul său;
2. în special, interimatul după abdicarea lui Cuza (1866):
Locotenența domnească.locotenență (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LOCOTENÉNȚĂ, locotenențe, s. f. (
înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (în epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova)
Locotenență domnească = formă de guvernământ provizoriu instituită pe timpul cât scaunul domnesc rămânea vacant sau al absenței domnului; căimăcămie. — Din
it. locotenenza.