locotenență - explicat in DEX

locotenență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LOCOTENÉNȚĂ, locotenențe, s. f. (Înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (În epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova) Locotenență domnească = organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita atribuțiile acestuia; căimăcămie. – Din it. locotenenza.

locotenență (Dicționar de neologisme, 1986)
LOCOTENÉNȚĂ s.f. (În trecut) Organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia; persoană (sau persoanele) care deținea(u) această demnitate. [< it. luogotenenza].

locotenență (Marele dicționar de neologisme, 2000)
LOCOTENÉNȚĂ s. f. (în trecut) organ administrativ-politic care ținea locul domnitorului și exercita funcțiile acestuia. (< it. locotenenza)

locotenență (Dicționaru limbii românești, 1939)
*locotenénță f., pl. e (it. loco- și luogotenenza, fr. lieutenance). Funcțiunea saŭ gradu de locotenent. Locotenență domnească, una saŭ maĭ multe persoane care țin locu unuĭ domn (cum a fost la 1866 în România după detronarea luĭ Cuza).

locotenență (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
locotenénță s. f., g.-d. art. locotenénței; pl. locotenénțe

locotenență (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
locotenență f. 1. funcțiunea locotenentului și gradul său; 2. în special, interimatul după abdicarea lui Cuza (1866): Locotenența domnească.

locotenență (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LOCOTENÉNȚĂ, locotenențe, s. f. (înv.) Funcția de locțiitor. ◊ (în epoca modernă, în Țara Românească și în Moldova) Locotenență domnească = formă de guvernământ provizoriu instituită pe timpul cât scaunul domnesc rămânea vacant sau al absenței domnului; căimăcămie. — Din it. locotenenza.