leacă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEÁCĂ adv. v. oleacă.leacă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)leácă s. f. – Pic, cîtime mică, fărîmă, pișcătură, fir, bob, strop. (Se folosește numai cu
art. indef. oleacă „puțin”).
Ngr. ὀλιγάϰι
dim. al lui ὀλίγο (Cihac, II, 680; Philippide,
Principii, 107; Scriban).
Ngr. se pronunță și ὀλιάϰι;
cf. abruz. licca „un pic”. A ajuns să se confunde cu
leac „remediu”, prin obișnuința de a administra medicamentele în cantități foarte mici; din această confuzie rezultă
leac, s. n. (pic),
de leac (încrucișat cu
de loc) „complet, total, fără limite”. Pentru separarea lui
o, considerat greșit ca
art.,
cf. strachină și, în sens contrar,
omidă.leacă (Dicționaru limbii românești, 1939)leácă (
ea dift.) f. (ngr.
oligáki și
oliáki, puțintel, dim. d.
oligos, puțin, prefăcut în
o leacă după
o țîră, o bucată. Cp. și cu vsl.
olĕkŭ, otŭlĕkŭ, rămășiță).
Est. Puțin:
o leacă de pîne [!], de apă; a do mi [!] o leacă. – Se scrie ob.
oleacă. V.
lecuță.leacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leacă f. Mold. puțin de tot:
o leacă de vin, așteaptă o leacă. [Gr. mod. OLIGAKI (vocala inițială considerată ca pronume)].
leacă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEÁCĂ adv. v. oleacă.