leșui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEȘUÍ, leșuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Reg.) A provoca o stare de slăbiciune, de sfârșeală. –
Cf. leșin.leșui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)leșuí (leșuiésc, leșuít), vb. – A slăbi, a lua puterea, a rămîne fără putere.
Sl. lišiti „a lipsi”,
cf. lehăi. –
Der. leșuială, s. f. (slăbire, leșin);
leșin, s. n. (slăbiciune, pierderea cunoștinței), probabil în loc de *
leșin(i)e, cf. bg.,
rus. lišenie „pierdere, privare”;
leșina, vb. (a pierde cunoștința; a pierde puterea),
cf. sb. lješivati „a pierde puterea”;
leșinat, adj. (slăbit, fără cunoștință; fad, searbăd);
leșinătură, s. f. (slăbiciune; stîrpitură). Părerile variază destul cu privire la originea acestor cuvinte. După Cihac, II, 669,
leșina (
mr. lișinare) ar veni din
gr. ỏλιγώνομαι, fiind un cuvînt identic cu
a ligni. Pentru Philippide,
Principii, 148 și Iordan,
BF, IX, 153 este un
der. din
leș „cadavru”; după Tiktin, există o legătură între
leșin și
lehamite, care pare certă, însă nu pe calea indicată de el. În sfîrșit, după Candrea-Dens., 983; Pascu, I, 108; Densusianu,
GS, II, 19; Rosetti, I, 168; Buescu,
RPF, III, 356, e vorba de un reprezentant al
lat. *
laesionāre, din
laesiōnem, greu de admis din punct de vedere semantic.
leșui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)leșuí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. leșuiésc, imperf. 3
sg. leșuiá; conj. prez. 3
să leșuiáscăleșuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)leșuì v.
1. a-i veni cuiva slăbiciuni:
mă leșuie la stomac; 2. fig. a desgusta. [De aceeaș origină cu
leșina].
leșui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEȘUÍ, leșuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Reg.) A provoca o stare de slăbiciune, de sfârșeală. —
Cf. leșin.