jura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JURÁ, jur, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ◊
Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ◊
Refl. A promite prin jurământ.
2. Refl. (
Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate).
3. Tranz. (
Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. –
Lat. jurare.jura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jurá (júr, át), vb. –
1. A întări, a promite prin jurămînt. –
2. A afirma, a declara ceva sub jurămînt. –
3. A blestema, a afurisi. –
4. A obliga sub jurămînt. –
5. A implora, a ruga fierbinte. –
6. (
Refl.) A afirma, a declara solemn. –
7. (
Refl.) A se angaja, a-și lua asupră. –
Var. (
Mold.)
giura. Mr. giur, giurare, megl.,
istr. jur. Lat. iūrāre (Pușcariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR),
cf. it. giurare, prov.,
cat.,
sp.,
port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui
înjura (
mr. ngiur, megl. anjur),
vb. (a blestema), cu
pref. verbal
în- (după Pușcariu, 866; Candrea-Dens., 868; Pușcariu,
Dacor., VIII, 109 și DAR, acesta ar proveni din
lat. iniūriāre, cf. fr. injurier ›
rom. injuria. Această ipoteză nu pare probabilă; în celelalte limbi romanice,
vb. este
neol., iar exemplul
sard. ndzurdzare, dat de Pușcariu, nu are valoare,
cf. Wagner 112).
Der. jurat, s. m. (cetățean ales să ia parte la judecarea unor cauze penale);
jurător, s. m. (martor; funcționar care a depus jurămîntul);
jurămînt, s. n. (afirmare, promisiune solemnă),
cf. megl. jurămint, din
lat. iūramentum (Pușcariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil
der. intern, cu
suf. -
mînt, cf. crezămînt, legămînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a făgădui, a face o promisiune; a promite căsătorie), cuvînt folosit în
Mold. și
Trans., pe care Drăganu,
Dacor., IV, 759-62 și DAR îl derivă din
mag. gyürü „inel”,
gyürüzni „a promite căsătoria” (ipoteză care lasă neexplicat primul sens, curent din
sec. XVI, și care nu pare necesară, avînd în vedere
sp. prometer „a se obliga”,
prometido „logodnic”);
juruită, s. f. (promisiune, obligație);
juruință, s. f. (promisiune). – Din
rom. provin
mag. zsurál „a blestema” și
rut. žuraty „notabil” (Candrea,
Elemente, 408).
jura (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)JURA [ʒürá]
1. Lanț muntos, de înălțime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcția SV-NE, pe o lungime de peste 600 kn și c. 80 km lățime, pe teritoriile Franței, Elveției și Germaniei și cuprinde:
J. propriu-zisă (Franța, și Elveția), situată între văile Isère și Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime:
c. 230 km. Culmi paralele cu direcția SV-NE, cu
alt. mai mari spre SE.
Alt. max.: 1,718 m (
Crêt de la Neige). Carst dezvoltat. De aici
izv. râurile Ain și Doubs. Rezervații;
J. Suabă (
Schwäbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) și cel al Neckarului (la NNV). Alt.
max.: 1.015 m (
vf. Lemberg). Lungime:
c. 200 km. Relief de podișuri calcaroase și dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului;
J. Franconiană (
Fränkische Alb), situată între văile Dunării (la S) și Mainului (la N), ca o continuare spre NE și N a M-ților Jura Suabă, de care este despărțită prin valea râului Wörnitz.
Alt. max.: 652 m (
vf. Poppberg). Lungime:
c. 200 km.
2. Canton în NV Elveției, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 mii km
2; 69,2 mii
loc. (1996). Centrul
ad-tiv:
Delémont. Expl. lemnului. Creșterea bovinelor.
jura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
júrăjurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)jurà v.
1. a afirma cu jurământ, luând de martur pe D-zeu:
a jurat strâmb; 2. a asigura, a încredința despre ceva:
ți’o jur; 3. a se îndatora cu jurământ, a promite serios:
a jura supunere. [Lat. JURARE].
jura (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Jura m.
1. lanț de munți, lung de 750 km., între Franța și Elveția;
2. numele unui departament francez: 261.000 loc. (
Jurasic).
jura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JURÁ, jur, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A afirma, a declara ceva sub jurământ, a depune un jurământ. ♦
Tranz. A întări, a confirma la judecată, prin jurământ, o depoziție sau o mărturie. ♦
Refl. A promite prin jurământ.
2. Refl. (
Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întări cele afirmate).
3. Tranz. (
Pop.) A ruga pe cineva cu stăruință; a implora, a conjura. —
Lat. jurare.