jeg (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jeg (jéguri), s. n. –
1. Jar, spuză. –
2. Murdărie, rapăn.
Sl. žegŭ (Cihac, II, 157; Tiktin; Conev 62; Pușcariu,
Dacor., VIII, 122),
cf. rus. žeg „căldură”. Primul sens, rar, se păstrează încă în Banat și
Trans. de Vest; cel de al doilea, este comun în
Munt. –
Der. jegos, adj. (murdar, răpănos). Este dublet de la
jig (
var. Olt. ojig, ojic),
s. n. (fier, marcare a vitelor, marcă făcută cu fierul; arsură, piroză; anghină), din
slov.,
sb. žig, cf. sl. žegati și
žigati „a arde” (Cihac, II, 510, crede că sensul de „piroză” și cel de „anghină” provin din
mag. gyik, ceea ce nu pare posibil fonetic);
jip (
var. jep),
s. n. (jeg, murdărie), probabil prin încrucișarea lui
jep sau
jig cu
lip (după Gáldi,
Dict., 140, din
mag. gyep);
jigală (
var. jivală, jihală, juvală, juhală),
s. f. (vătrai), din
rus. žigalo, rut. žihalo (Pușcariu,
Dacor., VIII, 124);
jiganie, s. f. (insectă; lighioană), probabil din
sb. žiganja „înțepătură”,
cf. rus. žigalka „muscă ce înțeapă” din
sl. žuželica, după Miklosich,
Lexicon, 201; din
sl. žizek „insectă”, după Miklosich,
Slaw. Elem., 22; din
sl. živiti „a trăi”, cu finala de la
dihanie, gînganie, după Tiktin și Scriban; de la
jig cu
suf. sl. -
anie adăugat în
rom., după Pușcariu,
Dacor., VIII, 125; de la un
sl. *žeganije „usturime”, după DAR);
jigadină, s. f. (lighioană), încrucișare a lui
jiganie, cu
gadină, este cuvînt folosit de
V. Voiculescu;
jigăraie (
var. jigăranie, jigoare, jighireală),
s. f. (piroză, senzație de arsură; boală a cîinilor, ftizie), de la
jig „piroză” cu diverse
suf. (din
sl. žigati „a arde”, după Tiktin; din
bg. žegorĭ „cîine ce suferă de căldură” și din
mag. zsigora „ardere”, după Pușcariu,
Dacor., VIII, 123 și DAR);
jigări, vb. refl. (a slăbi, a se sfriji), de la
jigăraie sau
jigoare, fiind efectul firesc al ftiziei (din
mag. szigar „slab”,
szigorodni „a slăbi”, după Cihac, II, 510 și DAR,
cf. Philippide,
Principii, 297);
jigăreală, s. f. (slăbiciune fizică, lipsă de vlagă);
țigărit, adj. (slab, jigărit), prin încrucișare cu
ngr. τσιγαρίζω „a prăji, a arde”,
cf. mr. țigărită „slabă”;
jegăl, s. n. (piroză), din
bg. žeglo; jigodie, s. f. (piroză; lighioană, termen depreciativ întrebuințat pentru animale în special pentru cîini), de la
jig, prin intermediul unei
der. puțin clare, probabil cu un
suf. sl. (după Cihac, II, 510; Tiktin; DAR și Gáldi,
Dict., 178, din
mag. zsigora „ftizie a cîinilor”, explicație ce pare insuficientă fonetic);
jigodit, adj. (ftizic);
jigni, vb. (
refl., despre grîu, a se încinge, a fermenta;
refl., despre grăsimi, a rîncezi; a răni; a ofensa, a jigni), din
sl. *
zignuti „a arde”,
cf. sb. žignuti „a înțepa” (
var. jicni este un hiperurbanism care a interpretat pronunțarea greșită
jigni drept greșeală similară celei de a pronunța
ognă în loc de
ocnă sau
togmi în loc de
tocmi);
jigneală, s. f. (ofensă, insultă; usturime, mîncărime). Din
rom. provin
rut. dzigeraj (Miklosich,
Wander., 14) și probabil
mag. zsigora, de la forma
trans. jigoare.