jabă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jábă (jábe), s. f. – Boală a oilor și cîinilor, un fel de aftă.
Bg. žaba „borască; boală, aftă” (DAR).
Der. au fost tratați din punct de vedere expresiv. –
Der. jebos, adj. (bolnav, moleșit). Aceleiași surse
sl. îi aparțin
jabie, s. f. (mușchi, Polytrichum perigoniale), din
sl. žablija „de broască”, datorită asemănării sale cu ouăle de broască;
jalbă, s. f. (plantă, Pyrola secunda; boală, aftă), pe care DAR îl pune în legătură greșit cu
jale „salvie”;
jabrină (
var. jebrină, mr. jaghină),
s. f. (algă), din
bg. žabina „ouă de broască”,
cf. rut. žaburina „algă”;
jabrac, s. m. (leneș, haimana);
janghină, s. f. (mîrțoagă), cu pronunțarea regională
bi ›
ghi (semantismul, plecînd de la ideea de „boală, aftă” › „animal bolnav” › „animal inutil”);
janghinos, adj. (om bolnav, sfrijit; îngîmfat);
japșe (
var. japcă, japină),
s. f. (iaz, baltă),
cf. bg. žabište „loc cu multe broaște; baltă”;
jap, s. m. (bătrîn ramolit);
japiu, s. m. (zgîrcit, venetic, om de curînd îmbogățit);
japiu, s. n. (perniță de cele două părți ale șeii de călărit);
japchin (
var. japchină),
s. n. (tumoare, furuncul, rană);
jepchinos, adj. (jegos, rîios);
japiță, s. f. (parte a plugului; zăpăcit, aiurit), din
bg. žapica „broască” și „japiță de plug” (Weigand,
JB, XIX, 137);
jughină, s. f. (jegos);
javră (
var. jabră, javlă),
s. f. (cățel, potaie; om zăpăcit), pare
var. de la
jabă, cu infixul
r, ca în
jabrină (în fonetism este posibil să fi influențat
tc. yavru „cățel, pui”);
jevri, vb. (a lătra; a trăncăni). Pentru
javră, a cărei legătură cu
jabă a fost indicată numai de Scriban, s-au propus alte soluții: din
sl. žebrati „a cerși” (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 156); de la
jevri și acesta din
sl. živorati „a trăi”, cu semantismul lui
jivină (Philippide,
Principii, 297); creație spontană, care imită sunetele scoase de cîine,
cf. poitev. jabrailler „a urla” (Șeineanu,
Chien, 224); din
rut. žavra „cîine jigărit” (Tiktin; DAR; Candrea). Totuși, Candrea,
Elemente, 405, credea că
rut. provenea din
rom. Aceleiași familii îi parține:
jarpăn (
var. jerpan),
s. m. (mîrțoagă), reducere de la
jerpănos, adj. (jegos),
cf. jepchinos; japcă (
var. jepciu),
s. f. (costum);
jarcă, s. f. (piele uzată sau de calitate proastă; babă ramolită; animal bătrîn și inutil), probabil în loc de *
jarpcă (DAR),
cf. sb. žavka „piele”;
jarcalete, s. m. (haimana, vagabond);
jarcalău, s. n. (zdreanță);
jerchinos, adj. (zdrențăros);
jerpeli, vb. (a roade, a uza, a deteriora), cu
suf. expresiv -
li, pe baza lui
jerpan (după Cihac, II, 156 și Bogrea,
Dacor., IV, 825, din
pol. szarpanina „acțiunea de a sfîșia”, care pare mai puțin probabilă). Toate aceste cuvinte indică un tratament expresiv, care i-a făcut pe autorii DAR să admită prezența unei rădăcini expresive
jarp-, cf. jart.