iuți (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IUȚÍ, iuțesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi.
Își iuțește pașii. ♦
Refl. A deveni mai tare, mai intens.
Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor.
3. Tranz. și
refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant.
Mâncarea s-a iuțit. – Din
iute.iuți (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)IUȚI2 s. m. pl. Neam germanic originar din
Pen. Iutlanda, așezat în
sec. 5 în
reg. Kent din Anglia și în
ins. Wight. După ce au dezvoltat o civilizație înfloritoare, au trecut treptat sub autoritatea anglilor.
iuți (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iuțí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. iuțésc, imperf. 3
sg. iuțeá; conj. prez. 3
să iuțeáscăiuți (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IUȚÍ, iuțesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi.
Își iuțește pașii. ♦
Refl. A deveni mai tare, mai intens.
Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor.
3. Tranz. și
refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant.
Mâncarea s-a iuțit. — Din
iute.iuțì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iuțì v.
1. a da zor, a (se) grăbi;
2. fig. a se supăra.