inventar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INVENTÁR, inventare, s. n. Listă, catalog, registru, document în care sunt enumerate (și descrise cantitativ și valoric) toate bunurile care se află într-o gospodărie, într-o instituție, într-un magazin etc.;
p. ext. totalitatea acestor bunuri. ◊
Inventar viu = totalitatea vitelor și păsărilor dintr-o gospodărie.
Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport aparținând unei gospodării sau întreprinderi. ◊
Loc. vb. A face inventarul = a inventaria. ♦
P. gener. Listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte, a unor întâmplări etc.). – Din
fr. inventaire, lat. inventarium.inventar (Dicționar de neologisme, 1986)INVENTÁR s.n. Listă, registru etc. cuprinzând toate lucrurile care constituie averea unei gospodării, a unei instituții etc.; (
p. ext.) totalitatea acestor bunuri. ◊
A face inventarul = a inventaria. ♦ (
Fig.) Listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte etc.). [< fr.
inventaire, cf. lat.
inventarium].
inventar (Marele dicționar de neologisme, 2000)INVENTÁR s. n. 1. listă, registru etc. cuprinzând lucrurile care constituie averea unei gospodării, instituții etc.; (p. ext.) totalitatea acestor bunuri. 2. (fig.) listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte etc.). 3. totalitatea unităților care constituie o parte de vorbire, o clasă ori o specie lexicală sau gramaticală. (< fr.
inventaire, lat.
inventarium)
inventar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)inventar, inventare s. n. (intl.) 1. furt.
2. arestare.
3. anchetă.
inventar (Dicționaru limbii românești, 1939)*inventár n., pl.
e, și
riŭ n. (lat.
inventarium, d.
in-vehire, -ventum, a găsi, a descoperi). Descriere amănunțită a uneĭ averĭ (mobile, alte obĭecte, titlurĭ, hîrtiĭ ș. a.):
inventariu uneĭ succesiunĭ. Evaluare scrisă a mărfurilor și altor valorĭ dintr´o prăvălie pentru constatarea cîștiguluĭ și perderiĭ [!]:
negustoru e obligat să-șĭ facă inventaru cel puțin o dată pe an. Instrumentar:
inventar agricol. Beneficiŭ de inventar, facultate pe care o are un moștenitor de a nu plăti datoriile succesiuniĭ de cît pînă la concurența valoriĭ bunurilor pe care urmează să le primească.
Fig. Supt [!] beneficiŭ de inventar, cu rezerva de a verifica.
inventar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)inventár s. n.,
pl. inventáreinventar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)inventar n.
1. descriere amănunțită a averii sau a titlurilor unei persoane și în genere a tuturor obiectelor aflătoare într’o casă;
2. evaluare scrisă a mărfurilor și a valorilor, unui comerciant. V.
beneficiu.inventar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)INVENTÁR, inventare, s. n. Listă, catalog, registru, document în care sunt enumerate (și descrise cantitativ și valoric) toate bunurile care se află, la un moment dat, într-o gospodărie, într-o instituție, într-un magazin etc.;
p. ext. totalitatea acestor bunuri. ◊
Inventar viu = totalitatea vitelor și păsărilor dintr-o gospodărie.
Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport aparținând unei gospodării sau întreprinderi.
Loc. vb. A face inventarul = a inventaria. ♦
P. gener. Listă exactă, amănunțită; înșirare, enumerare (a unor fapte, a unor întâmplări etc.). — Din
fr. inventaire, lat. inventarium.