intenție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INTÉNȚIE, intenții, s. f. Dorință, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ◊
Loc. adv. Cu intenție = intenționat, înadins.
Fără intenție = involuntar, fără să vrea. ◊
Loc. conj. Cu intenția să... (sau,
loc. prep.,
cu intenția de a...) = cu gândul, în dorința de a... ◊
Expr. A face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut.
A avea intenții serioase (
cu)... =
a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus;
b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (
Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i și dorindu-i sau acceptându-i efectele. [
Var.:
intențiúne s. f.] – Din
fr. intention, lat. intentio, -onis.intenție (Dicționar de neologisme, 1986)INTENȚIE s.f. 1. Dorință, plan, gând de a întreprinde ceva.
2. (
Jur.) Atitudine psihică a cuiva care-și dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i sau acceptându-i efectele. [Gen.
-iei, var.
intențiune s.f. / cf. fr.
intention, lat.
intentio].
intenție (Marele dicționar de neologisme, 2000)INTÉNȚIE s. f. 1. dorință, plan, gând de a întreprinde ceva. 2. (jur.) atitudine psihică a cuiva care-și dă seama de caracterul ilicit al faptei sale. (< fr.
intention, lat.
intentio)
intenție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)inténție (-ți-e) s. f.,
art. inténția (-ți-a), g.-d. art. inténției; pl. inténții, art. inténțiile (-ți-i-)