infamie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INFAMÍE, infamii, s. f. Caracterul a ceea ce este infam; (
concr.) faptă sau vorbă infamă; ticăloșie, josnicie, mârșăvie. ◊
Expr. A țintui (sau
a pune pe cineva)
la stâlpul infamiei = a supune (pe cineva) oprobriului public; a condamna, a înfiera (pe cineva). – Din
fr. infamie, lat. infamia.infamie (Dicționar de neologisme, 1986)INFAMÍE s.f. Caracterul a ceea ce este infam; ticăloșie, josnicie, nemernicie. ◊
Stâlpul infamiei = loc unde erau ținuți infractorii și criminalii legați pentru a putea fi loviți de mulțime. ◊
A țintui la stâlpul infamiei = a supune oprobriului public, a înfiera. [Gen.
-iei. / < fr.
infamie, it., lat.
infamia].
infamie (Marele dicționar de neologisme, 2000)INFAMÍE s. f. caracterul a ceea ce este infam; ticăloșie, josnicie, nemernicie. ♦ stâlpul ĕi = loc unde erau ținuți infractorii și criminalii legați pentru a putea fi loviți de mulțime; a. țintui (sau a pune) la stâlpul ĕi = a supune oprobriului public, a infiera. (< fr.
infamie, lat.
infamia)
infamie (Dicționaru limbii românești, 1939)*infamíe f. (fr.
infamie, lat.
infámia. V.
faimă). Mare rușine aplicată onoriĭ [!] cuĭva de lege saŭ de opiniunea publică:
censoriĭ romanĭ îĭ notaŭ cu infamia pe cetățeniĭ cu obiceĭurĭ rele. Act infam, faptă nedemnă:
demagogia e o infamie. Pl. Vorbe injurioase.
A comite micĭ infamiĭ (fam.), a te apuca de intrigĭ, de pozne ș. a.
infamie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)infamíe s. f.,
art. infamía, g.-d. art. infamíei; pl. infamíi, art. infamíileinfamie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)infamie f.
1. înfierare publică;
2. fapta nedemnă; pl. vorbe injurioase:
a spune cuiva infamii.