inducție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INDÚCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general.
2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊
Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri.
Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri.
Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil.
Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență
1 (
2).
3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din
fr. induction, lat. inductio.