ierta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IERTÁ, iert, vb. I.
Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊
Expr. A-l ierta (pe cineva)
Dumnezeu = a muri (după o boală grea).
Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort.
Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊
Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊
Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă!
2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație.
3. (
Pop. și
fam.) A îngădui, a permite, a da voie să... ◊
Expr. (
Reg.)
Nu-i iertat = este interzis. –
Lat. libertare.ierta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iertá (iertát, át), vb. –
1. (Înv.) A cruța. –
2. A absolvi, a scuti de pedeapsă. –
3. A scuza. –
4. A permite, a îngădui, a accepta. –
5. (
Refl.) A se împăca, a face pace. –
6. (
Refl.,
înv.) A-și lua rămas-bun creștinește. –
7. (Înv.) A abandona, a lăsa, a renunța. –
Mr.,
megl. l’ert, l’irtare. Lat. lῑbertāre „a cruța” (Pușcariu 769; Candrea-Dens., 811; REW 5014; DAR; Densusianu,
GS, II, 18; Rosetti, I, 167), păstrat numai în
rom. –
Der. iertăciune, s. f. (iertare; compoziție poetică ce se recită atunci cînd tînăra căsătorită se desparte de părinți; despărțire, rămas-bun, mai ales cînd este vorba de un muribund);
iertător, adj. (indulgent, care iartă ușor);
neiertat, adj. (care nu poate fi iertat; care nu este iertat);
neiertător, adj. (care nu iartă).
ierta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iertá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
iártăiertà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iertà v,
1. a da libertate, a grația (pe un condamnat);
2. a trece cu vederea (un păcat, o greșală):
Dumnezeu să-l ierte! 3. a scuza:
mă iartă; 4. a permite:
de m’ar ierta vremea să pot veni CR.;
5. fig. a lăsa, a îngădui:
ar vrea să fugă, dar inima n’o iartă AL. [Lat. LIBERTARE (din LIBERTOS, liberat)].
ierta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IERTÁ, iert, vb. I.
Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu vederea vina, greșeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊
Expr. A-l ierta (pe cineva)
Dumnezeu = a muri (după o boală grea).
Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși când vorbesc despre un mort.
Doamne, iartă-mă! spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă nepotrivită, necuviincioasă. ♦ A scuza. ◊
Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ◊
Expr. Ba să mă ierți!, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă!
2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligație.
3. (
Pop. și
fam.) A permite, a da voie să... ◊
Expr. (
Reg.)
Nu-i iertat = este interzis. —
Lat. libertare.