ibrișim (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IBRIȘÍM s. n. v. ibrișin.ibrișim (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ibrișím (ibrișímuri), s. n. – Fir de mătase răsucit. –
Var. ibrișin. Tc. ibrișim (Roesler 593; Șeineanu, II, 222),
cf. bg. ibrisim. –
Der. ibrișimgiu, s. m. (negustor de mărunțișuri), din
tc. ibrișimci.ibrișim (Dicționaru limbii românești, 1939)ibrișím (vest) și
-ín (est) n., pl.
urĭ (turc.
ibrișim; ngr.
brisimi im-, sîrb.
ibrišim). Ață de matasă [!].
Fig. (est). Aluziune, bobîrnac:
a trage cuĭva un ibrișin pe la nas. Adv. Supțire [!], fin:
acest cuțit e ascuțit ibrișin, taĭe ibrișim.ibrișim (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ibrișim n.
1. mătase răsucită (Mold.
ibrișin);
2. fig. aluziune fină si mușcătoare:
ne trage câte un ibrișin pe la nas despre fata popei CR. ║ a.
fig. șiret, șmecher ║ adv.
1. de minune:
treburile merg ibrișim CAR.;
2. fin, subțire ca un ibrișim:
cuțitul taie ibrișim. [Turc. IBRIȘIM].
ibrișim (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IBRIȘÍM s. n. v. ibrișin.