hălăciugă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HĂLĂCIÚGĂ, hălăciugi, s. f. (
Reg.)
1. Tufiș, desiș de mărăcini, de lăstari etc.
2. Păr zbârlit, ciufulit. –
Et. nec.hălăciugă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hălăciúgă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. hălăciúgii; pl. hălăciúgihălăciugă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hălăciugă f.
1. tufă, mai ales de mărăcini;
2. fig. sbârlit:
cu părul hălăciugă. [Origină necunoscută].
hălăcĭugă (Dicționaru limbii românești, 1939)hălăcĭúgă f., pl.
ĭ (rus. [
a]
lačúga, scris și
ol-, colibă de pază, colibă proastă, d. turc.
alačyk, -čuk, čugh, colibă de hălăcĭugă saŭ de vreascurĭ. Bern. 1, 682).
Mold. Munt. Dărămătură, ramurĭ rămase de la tăĭatu uneĭ pădurĭ, unor haragĭ ș. a. Pădure crescută curînd după tăĭere (tufiș, mărăciniș).
Fig. Iron. Păr mult netuns, căpiță de păr:
ĭa tunde-țĭ hălăcĭuga ceĭa, măĭ băĭete! – Și
helecĭugă (Bas.). V.
rîpcă.