hăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HĂI1 interj. 1. (
Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă.
2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.
hăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HĂÍ2, hăiesc, vb. IV.
Intranz. (
Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din
hăi1.hăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma
hi. –
Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete);
hăicăi, vb. (
înv., a hăitui, a goni; a speria);
hăit, s. n. (strigăt, îndemn);
hăis (
var. hăisa, hois(a), his),
interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare
der. expresiv de la
hăi (după Nandriș,
RF, I, 185, în loc de
aist(a), forma
mold. de la
acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în
sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din
rom. -
Hăi (
var. hîi),
vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu
mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu
l expresiv, provin
hălăcăi, vb. (
Bucov., a striga);
hălăciugă (
var. hălăgiucă),
s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și
hăciugă, s. f. (surcele), de la
hăicăi, ca
hălăciugă de la
hălăcăi (Scriban îl derivă pe
hălăciugă din
rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de
sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt
sl. este
halîngă, s. f. „bălării”,
cf. DAR);
hălăi, vb. (a se certa);
halagea, s. f. (
Munt., zgomot; larmă);
hălălăi, vb. (a face zgomot),
cf. Iordan,
BF, IX, 118;
hălălaie, s. f. (larmă, zarvă);
halău, s. n. (ceartă, bătaie);
hălălău, adj. (
Munt., greoi, nedibaci);
hălăloi, adj. (
Trans., leneș, puturos);
haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă);
hălățugă, s. f. (femeie stricată);
holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin
sb. huka, și DAR prin
rus. golka „rebeliune”.
hăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)hăĭ și
ăĭ (Mold.), interj. care, ca și
haĭ, haĭn și
aĭ, arată întrebarea (cînd întrebatu tace):
Nu țĭ-am spus eu? Hăĭ? Hăĭ arată și vocativu (
Mold. Trans.):
Ĭa stăĭ, bade hăĭ! Ĭa tacĭ, femeĭe hăĭ! Ĭa maĭ mînațĭ măĭ, hăĭ, hăĭ! V. și
ha și
heĭ.hăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hăi1/hăi-hắi interj.hăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hăí2 (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. hăiésc, imperf. 3
sg. hăiá; conj. prez. 3
să hăiáscăhăi (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hăi ! int. de îmboldit vitele:
mănați, măi, hăi, hăi ! POP.