hăbăuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (
Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit;
p. ext. prost; nebun. ◊
Expr. (Adverbial)
A o lua (sau
a umbla)
hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în
expr.)
hăbăuca] – Contaminare între
magh. dial. habóka și
năuc.hăbăuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hăbăúc (hăbăúcă), adj. – Prost, tont, nătîng.
Mag. habóka, cu finalul alterat de încrucișarea cu
năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din
sl. gybŭkŭ „flexibil”. –
Der. hăbăuci, vb. (a prosti);
hăbăucie, s. f. (prostie).
hăbăuc (Dicționaru limbii românești, 1939)hăbăúc, -ă adj. (var. din
haboca, supt infl. luĭ
năuc, dar rudă și cu
hapca. Evoluțiunea semantică e „a apuca, apucat, zăpăcit”).
Trans. Mold. Zăpăcit, zăpăuc, ghergheteag. Adv.
A umbla hăbăuca, a umbla zăpăcit.
Cu hăbăuca (Doĭna, 1, 226), cu sila, cu haboca.
hăbăuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hăbăúc (
reg.)
adj. m.,
pl. hăbăúci; f. hăbăúcă, pl. hăbăúcehăbăuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hăbăuc a. tâmpit:
bărbatul era un hăbăuc. [Ung. HABOKA, țicnit, cu finala influențată de sinonimul
năuc]. ║ adv. ca un hăbăuc:
îl lăsă hăbăuc ISP.;
hăbăuca, de arazna:
în sărbători o luam hăbăuca prin cele sate CR.