hui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HUÍ, pers. 3
huiește, vb. IV.
Intranz. A răsuna prelung; a vui. – Formație onomatopeică.
hui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)HUÍ, huiésc, vb. IV.
Intranz. 1. ~; a grohăi.
2. ~ (din
hu2)
hui (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)huí2, huiésc, vb. IV (reg.) a ocărî, a certa, a cicăli; a huidui.
huĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)huĭ n., pl.
urĭ (aceĭașĭ orig. ca mrom.
huĭ, nărav, obiceĭ).
Mold. Fam. A-țĭ veni huĭu, a-țĭ veni hachița (capriciu).
hui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 3
sg. huiéște, imperf. 3
sg. huiá; conj. prez. 3
să huiáscăhuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)huì v. a face huet:
îmi huește necontenit în cap AL. [Onomatopee].