hoț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și
f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean.
2. (
Fam.) Om ștrengar, șiret. –
Et. nec.hoț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hoț (hóți), s. m. –
1. Persoană care fură. –
2. Persoană ageră, isteață. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparține aceleiași rădăcini expresive
haț, cf. hățaș, s. m. (
Bucov., hoț). Variația vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă,
cf. hală și
hoală, hanță și
hoarță, handră și
hoandră, hăis și
hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecția
cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu,
Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a fi convingătoare: din
sl. zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o rădăcină
sl. *
chop-, de unde și
rus. chopitĭ „a prinde”, cu
suf. sl. -
ĭcĭ, de unde *
hopț (Densusianu,
GS, IV, 153); de la rădăcina
sl. *
hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele
huțani sau
huțuli, populație carpatică din Galiția, care vorbește ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi
got. guta „got”, transmis prin intermediul
rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă).
Der. hoață, s. f. (femeie care fură);
hoțoaică, s. f. (hoață; prăjină de scuturat fructele);
hoțesc, adj. (de hoți);
hoțește, adv. (ca hoții; pe ascuns);
hoțiș, adv. (hoțește);
hoți, vb. (a duce viață de hoț; a fura);
hoție, s. f. (furt; jaf; fraudă);
hoțime, s. f. (bandă de hoți);
hoțoman, s. m. (hoț), cu
suf. expresiv
-man; hoțomănie, s. f. (bandă de hoți);
hoțomănesc, adj. (de hoți);
pohoț, s. m. (hoț), în
Mold., cu
suf. po- ce indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin” și îl pune în legătură cu
sl. pochotinŭ; pohoață, s. f. (femeie rea), pe care Pascu,
Arch. Rom., VI, 231, îl pune greșit în legătură cu
pațachină, prin intermediul unei forme incerte *
pohoahă; pahonț (
var. pohonț),
s. m. (termen de batjocură pentru soldații ruși), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu
rus. pĕhotinec „infanterist”, și de către Scriban cu
rus. pogonecĭ „ștafetă”,
cf. honț.hoț (Dicționar de argou al limbii române, 2007)HOȚ abțibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspensor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaș, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenușăreasă, chibiț, chichițar, chișer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecționar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguștiuc, hârciog, hoț ca o coțofană, hubăr, hultan, ied, inspector, județ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuțar, manglitor, matroz, mânuță de aur, mătreață, oblete, ostreață, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, piețar, pungaș, șucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrențar.
hoț (Dicționaru limbii românești, 1939)hoț m. (probabil, din răd. slavă
hot- și
hvat-, de unde vine
poftă și
înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu
înhaț și cu
moț, pin [!] aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D.
hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură.
Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem.
hoață și
hoțoaĭcă, pl.
e. – În vest și
oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V.
tîlgar.hoț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hoț s. m.,
pl. hoțihoț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hoț m. cel ce fură;
hoț de codru. [Origină necunoscută].