ho (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HO interj. 1. Strigăt cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (
Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! oprește-te! ♦ (Rar) Strigăt cu care se îndeamnă vitele la mers.
2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamație prin care se întăresc spusele cuiva. – Onomatopee.
ho (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)Ho, simbol chimic pentru
holmiu.ho (Dicționaru limbii românești, 1939)ho, interj. de oprire, maĭ rar de chemare:
Ho! Ho! Ĭa stațĭ!ho (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ho, interj. –
1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor).
2. Destul! Stai! Oprește-te!: „Ho, ho, ho, nu mă-mpușca, / Că nu-s fiara fiarelor” (colinda cerbului). – Cf. germ. halt!, holt! (Țurcanu 2005).
ho (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ho interj.ho (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ho ! int. strigăt de oprire (către vite și oameni):
ho, Bodor ! ho, țară !