hain (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos.
2. (
Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din
tc. hain.hain (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)haín (haínă), adj. –
1. (Înv.) Trădător, necredincios. –
2. Perfid, rău la inimă, hapsîn. –
Mr. hăin. Tc. hayin (Röesler 606; Șeineanu, II, 197; Lokotsch 784; Ronzevalle 84),
cf. ngr. χαῖνης,
alb. hain „hoț”,
sb. hain. –
Der. haini, vb. refl. (
înv., a trăda; a se răscula);
hainie, s. f. (trădare; rebeliune, răzmeriță);
hainlîc, s. n. (trădare).
Sec. XVII, toți
der. sînt
înv.hain (Dicționaru limbii românești, 1939)haín, -ă adj. (turc. [d. ar.]
haĭin, trădător, perfid; ngr.
hainis, sîrb.
hain).
Vechĭ. Trădător, rebel.
Azĭ. Răŭ, perfid, crud, afurisit:
om hain, inimă haină. Adv.
S´a purtat hain.haĭn (Dicționaru limbii românești, 1939)haĭn, V.
haĭ 2.hain (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)haín adj. m.,
pl. haíni; f. haínă, pl. haínehaìn (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haìn a.
1. rebel, trădător:
boier vechiu, ghiaur hain ! POP.;
2. perfid, de rea credință:
nu mi-i ciudă de străini cât de pământeni haini POP.;
3. rău la inimă:
sfârșitul tiranului hain AL. [Turc. HAYIN].