haĭmana - explicat in DEX

haimana (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
HAIMANÁ, haimanale, s. f. Om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond. ◊ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. – Din tc. haymana.

haimana (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
haimaná (haimanále), s. f. – Vagabond, om de nimic, golan. Tc. haymana (Röesler 606; Löbel 246; Șeineanu, II, 196; Lokotsch 783; Iogu, GS, IV, 385), cf. alb. haymana, sb. ajmana. – Der. haimanalîc, s. n. (vagabondaj).

haĭmana (Dicționaru limbii românești, 1939)
haĭmaná f. (turc. bg. haĭmana, vagabond). Vechĭ. Străin, venetic (la 1803 eraŭ în Galațĭ 183 de „străinĭ haĭmanale”). Azĭ. Fam. Iron. Vagabond: haĭmanalele stradelor [!]. De haĭmana, fără căpătîĭ, fără stăpîn (om, lucru). Adv. A umbla haĭmana, a vagabonda. V. granga, lela, haleura, handra.

haimana (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
haimaná s. f., art. haimanáua, g.-d. art. haimanálei; pl. haimanále; art. haimanálele

haimanà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
haimanà m. 1. om fără căpătâiu, vagabond: a ajuns de râsul haimanalelor; 2. de haimana, fără stăpân: are să rămâie căruța asta de haimana CR. [Turc. HAYMANA].