hai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAI interj.,
subst. I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul.
2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase.
3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare.
4. (Repetat) Ba bine că nu!
II. Subst. (
Fam. și
arg.) Hărmălaie; scandal. ◊
Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [
Var.: (
reg.)
ai interj.] – Onomatopee.
hai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hái (háiuri), s. n. – (
Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din
tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot,
cf. haihui. După Graur 158, din
țig.hai (Dicționar de argou al limbii române, 2007)hai, haiuri s. n. 1. veselie manifestată zgomotos.
2. bătaie de joc.
hai (Dicționar de argou al limbii române, 2007)hai, pârț! expr. (adol., vulg.) pleacă!, fugi!, du-te de-aici!
haĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) haĭ (și maĭ rar)
aĭ (turc.
haĭ, de unde și alb. rus.
haĭ. V.
haĭde):
Haĭ băĭețĭ! Haĭ nu-mĭ bate capu! Haĭ pleacă de aicĭ! Haĭ afară (amîndoĭ saŭ și tu singur)!
Haĭ încólo! pleacă de aicĭ!
haĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) haĭ și
aĭ (în est și
haĭn, hăĭ și
ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace):
Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?hai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hai1/hai-hái interj.hai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*hai2 (
fam.)
s. n.hai (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hai ! int.
1. de îmbărbătare:
să mergem ! 2. de întrebare:
hai, ce zici, te însori, ori ba? CR.