harang (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)haráng (-ắngi), s. n. – (
Trans., Banat) Clopot. –
Var. (
Olt.)
harîng. Mag. harang (DAR; Scriban; Gáldi,
Dict., 134). –
Der. barangă, s. f. (animal care servește de călăuză celorlalte; gălăgios, palavragiu), prin contaminare cu
mag. beregni „a mugi”. Pare fantastică ipoteza lui Philippide,
Viața rom., 1 (1916), p. 216, care pleacă de la
barangos, ngr. βαράγγοι, populație care a trăit în Evul Mediu în bazinul Dunării, pentru a-l explica pe
barangă, ca și pe
baragladină și toponimul
Bărăgan; cf. Bogrea,
Lui N. Iorga, Omagiu, Craiova, 1922, p. 51-63. De la
barangă sau de la
mag. beregni provine
bărăngi, vb. (a striga, a țipa) și
bărăni, vb. (
Trans.,
Mold., a insista, a pisa; a rîvni), pe care Cihac, II, 479, dorea să-l derive din
mag. várni, de la
várás „așteptare”.
harang (Dicționaru limbii românești, 1939)haráng și
harî́ng n., pl.
urĭ (ung.
harang, a. î. Cp. cu
barangă).
Ban. Olt. Trans. Clopot (la biserică). – În Meh. (rTP. 1, 105)
arî́ng.