haraba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HARABÁ, harabale, s. f. (
Reg.) Căruță mare folosită pentru transportul grânelor și al altor poveri;
p. ext. cantitatea care intră într-o astfel de căruță. – Din
tc. araba.haraba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)harabá (harabále), s. f. – Car, căruță mare.
Tc. araba (Șeineanu, II, 205; Lokotsch 790),
cf. bg.,
sb. arabá, rus. arbá. –
Der. harabagiu, s. m. (căruțaș), din
tc. arabaci; harabagiesc, adj. (tipic pentru căruțași);
harabagilîc, s. n. (
înv., consum, impozit municipal pe căruțel care intră), din
tc. arabacilik; harabagerie, s. f. (cărăușie);
hărăbaie, s. f. (casă mare, clădire mare),
cf. Iordan,
BL, IX, 56.
haraba (Dicționaru limbii românești, 1939)harabá f. (turc.
῾araba, cumanic
araba, bg. sîrb.
araba, rus.
arbá, rut.
harbá. La noĭ acest cuvînt vine dintr´o formă tătărească).
Mold. Munt. Un fel de căruță mare cu lavițe de dus călătorĭ (înlocuită pe urmă de diligență). Mare car de dus cereale, făină ș. a.
Fig. Iron. Căruță saŭ trăsură greoaĭe. V.
hărăbaĭe, hardughie, odobaĭe.haraba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)harabá (
reg.)
s. f.,
art. harabáua, g.-d. art. harabálei; pl. harabále, art. harabáleleharabà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)harabà f. Mold.
1. car mare de transport cu lavițe înăuntru (ținând locul diligențelor de mai târziu):
ne-a asurzit în harabaua cea jidovească dela Roman AL.;
2. car mare pentru căratul făinei dela moară:
dimerlia scutura, harabale ’ncărca și la moară le ducea POP.;
3. car mare în genere:
îi se aduc douăsprezece harabale cu pâne CR. [Turc. ARABA].