hara (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hára interj. – Exprimă mîrîitul cîinelui, ca și ideea de a sfîșia. Creație expresivă. Este simplă
var. de la
hîr, cf. aici; der. săi se confundă adesea cu cei de la
hîr sau
hor. –
Der. harapara, s. f. (trîntire, scuturare; hărmălaie);
hara-para (
var. harta-parta, harcea-parcea),
adv. (în bucăți, pe părți), ultima formă încrucișată cu
tc. parca-parca „în mii de cioburi” (Popescu-Ciocănel 32);
haraiman, s. n. (hărmălaie, larmă), cu
suf. expresiv -
man, cf. chiloman; harchină, s. f. (bucată);
harcăt (
var. harhăt),
s. n. (scîrțîit, scrîșnet, zgomot; larmă);
hărcati (
var. hărhăți, hărhăti),
vb. (a sta de vorbă, a pălăvrăgi; a se certa, a țipa; a face zgomot);
hărcăteală (
var. horcoteală),
s. f. (agitație),
cf. forfoteală; harhotă, s. m. (vorbăreț),
cf. forfotă; harhar, s. m. (evreu),
cf. rut. harhara „femeie stricată” care pare a proveni din
rom.;
harhălău, s. m. (june prim, cavaler),
cf. sdrăngălău; harhagea, s. f. (cochetare, flirt);
hărhălaie (
var. harmalaie, hărmalaie, harhalie),
s. f. (hărmălaie, scandal), cu disimilare la
var. (după DAR, prin influența lui
larmă; pentru Pascu, I, 194, din
sl. kraloma „rebeliune”);
hartan, s. n. (bucată ruptă, mai ales de carne; parte, cîrpă, zdreanță; picior de pasăre), din
harta (-parta), cu
var. hartal, partal, partam (după Candrea,
partal provine din
mag. partalav);
hărtăni (
var. hărtăpăni, hărtăpăli),
vb. (a sfîșia, a sfîrteca),
var. cu influența lui
harta-parta.hara (Dicționaru limbii românești, 1939)hára interj. care, repetată, arată hîrîitu cînilor [!], vorba Jidanilor și zgomotu cĭorovoĭeliĭ saŭ discusiuniĭ [!]:
ce tot hara-hara pe aicĭ, măĭ Jidane? Ba că-ĭ hara, ba că-ĭ para, ba cîr, ba mîr; ba o vorbă, ba alta.