haiduc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAIDÚC, haiduci, s. m. 1. Om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci; haramin.
2. (
Înv.) Soldat mercenar. – Din
bg.,
scr. hajduk.haiduc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)haidúc (haidúci), s. m. –
1. Soldat de infanterie din armata ungară. –
2. (
Trans.) Paznic, vardist. –
3. Om în afara legii care se ocupa cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominației străine sau a nedreptății sociale, îndeosebi în perioada de la sfîrșitul
sec. XVIII și începutul
sec. următor.
Mag. hajdú, pl. hajdúk (Cihac, II, 503), de unde și
tc. haydud „muncitor ungur”. Poate să fi intrat în
rom. prin
tc. (Lokotsch 781; Ronzevalle 82) sau
sl. (Miklosich,
Slaw. Elem., 51; DAR; dar.
cf. Berneker),
cf. bg.,
sb. hajduk „tîlhar”,
alb. hajdut (din
tc.),
rus. gaiduk. –
Der. haiducesc, adj. (de haiduc);
haiducește, adv. (ca haiducii);
haiducie, s. f. (viață sau îndeletnicire de haiduc);
haiducime, s. f. (ceată de haiduci);
haiduci, vb. (a duce viață de haiduc).
haiduc (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HAIDUC, Ionel (
n. 1937, Cluj), chimist român.
Acad. (1991),
prof. univ. la Cluj-Napoca. Lucrări în domeniul chimiei ciclurilor anorganice, al compușilor organometalici („Introducere în chimia ciclurilor anorganice”, „Organometallics in Cancer Chemotherapy”).
haĭduc (Dicționaru limbii românești, 1939)haĭdúc m. (ung.
hajdú, pl.
hajdúk, dorobanț, agent, de unde vine și turc.
haĭdud, infanterist unguresc; rus.
gaĭdúk, pol. ceh. sîrb. bg.
hajduk, alb.
haĭdút. V.
haĭdăŭ, haĭdamac). Infanterist unguresc (vechĭ). Tîlhar național care trăĭa în codri și lupta contra tiraniiĭ Turcilor, ca
Bujor, Codreanu, Corbea, Tunsu ș. a. V.
pandur.haiduc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)haidúc s. m.,
pl. haidúcihaiduc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haiduc m.
1. od. dorobanț, mai ales ungur:
husari, haiduci și catane pe Români au năpădit NEGR.;
2. hoț de codru;
3. cel ce apucă calea codrului luptând (ca și
clefții greci) în contra tiraniei fanariote:
Bujor, Corbea, Grozea, Tunsu, au fost haiduci vestiți. [Ung. HAJDÙ, pedestraș, tâlhar (pl. HAJDÚK)].