hărăți (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HĂRĂȚÍ, hărățesc, vb. IV.
1. Tranz. (
Reg.) A ațâța, a întărâta, a zădărî (un câine).
2. Refl. recipr. (
Înv.; despre două armate dușmane) A se hărțui. –
Et. nec.hărăți (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hărățí (a ~) (a ațâța) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. hărățésc, imperf. 3
sg. hărățeá; conj
prez. 3
hărățeáscăhărățì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hărățì v. Mold.
1. a tachina, a hărțui:
avem dor de hărățit POP.;
2. a se hărțui:
un tânăr se hărățește pe un sirep armăsar sur NEGR. [V.
harță].