hăitaș - explicat in DEX

hăitaș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
HĂITÁȘ¹, hăitașe, s. n. (Reg.) Acțiunea de stârnire a vânatului. – Din magh. hajtás.

hăitaș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
HĂITÁȘ², hăitași, s. m. Om care, făcând gălăgie mare, stârnește vânatul din ascunzători și îl gonește spre vânători; gonaci, gonaș, bătăiaș, hăitar, crainic (3). – Haită + suf. -aș.

hăitaș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
hăitáș, hăitáșe, s.n. (reg.) 1. vânătoare cu oameni mulți (gonaci) și cu câini. 2. banii primiți de pădurari pentru vitele aflate în locuri oprite. 3. zăgaz de apă; hait, baraj. 4. partea aplecată a acoperișului unei case. 5. gonaci, hăitar.

hăĭtaș (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) hăĭtáș n., pl. urĭ (ung. hajtás, goană a vînatuluĭ). Nord. Goană, hurc, vînătoare cu scornitorĭ. S. m. Acela care scornește vînatu.

hăĭtaș (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) hăĭtáș n., pl. urĭ și e (d. haĭt 1 și infl. de haĭtaș 1). Trans. nord. Zăgaz.

hăitaș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
hăitáș, -i, (haitău), s.m. – 1. Gonaș. 2. Iaz care dirijează apa la o moară: „Și acolo, pe podul Miresii, era un hăitaș mare” (Bilțiu 1999: 139). Hăitaș, top. în Rohia-Lăpuș. – Din haită (< magh. hajta) + -aș.

hăitaș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
hăitáș¹ (gonaci) (reg.) s. m., pl. hăitáși

hăitaș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
hăitáș² (stârnire a vânatului) (reg.) s. n., pl. hăitáșe

hăitaș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
hăitaș m. Mold. hăitar: hăitașii mare foc aprind Al. [Ung. HAJTÁS].