gust (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊
Loc. adj. Cu gust = gustos.
Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊
Expr. A da de (sau
a afla)
gustul (unui lucru) = a incepe să-ți placă (un lucru).
II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊
Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț.
Fără (sau
lipsit de)
gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât.
De prost gust =
a) care arată lipsa simțului estetic;
b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊
Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic.
2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință.
3. Plăcere, dorință, poftă. –
Lat. gustus.gust (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gust (gústuri), s. n. –
1. Simț, senzație produsă de o substanță alimentară. –
2. Savoare. –
3. Înclinație, predilecție, pornire. –
4. Poftă, dorință, chef. –
5. Grație, pricepere, eleganță. –
6. Opinie, preferință. –
Mr. gustu. Lat. gŭstus (Pușcariu 748; Candrea-Dens., 775; REW 3927; DAR),
cf. alb. gust, it.,
sp. gusto, fr. goût, port. gosto. A fost întărit și nuanțat în anumite întrebuințări literare de paralelismul cu
fr. goût. –
Der. gusta, vb. (a lua puțin dintr-o mîncare sau băutură, a savura, a degusta; a încerca, a experimenta, a afla; a aprecia, a simți, a înțelege), cuvînt comun întregului teritoriu romanic, cu excepția Crișanei (ALR, I, 82),
cf. mr. gustu, megl.,
istr. gust (după Pușcariu 749; Candrea-Dens., 776; REW 3926 și DAR, direct din
lat. gŭstāre), și al cărui ultim sens se datorează exemplului
fr. goûter; gustare, s. f. (
înv., savoare, gust; mîncare rece între mese;
Mold.,
Trans., Banat, prînz);
gustări, vb. (a gusta; a lua puțin dintr-o mîncare), cu
suf. expresiv -
ri; gustăreț, adj. (
înv., mîncăcios);
desgusta, vb. (a se plictisi de), format pe baza
fr. dégoûter, cf. mr. disgustare; desgustător, adj. (repugnant; scîrbos);
pregusta, vb. (a gusta, a lua o gustare;
refl., a se deda unui viciu, a se nărăvi);
gustos, adj. (savuros). – Din
rom. provine
rut. gust, cu
adj. gustovnyj (Candrea,
Elemente, 408).
gust (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gust s. m. – August.
Lat. augustus, este simplu dublet al lui
agust. –
Der. gustar, s. m. (august), cu
suf. -
ar, sau posibil din
lat. augustālis, cf. calabr. agustaricu; gustător, s. m. (august), prin încrucișare cu
gusta, fiind perioada de coacere a fructelor.
gust (Dicționaru limbii românești, 1939)1) gust n., pl.
urĭ (lat.
gûstus, maĭ probabil decît
gŭstus; vgr.
geustós, gustat, d.
geúo, gust, v. tr. [V.
gușă]; it. sp.
gusto, fr.
goût, pg.
gosto). Simțu pin [!] care apreciezĭ alimentele:
avea gust supțire [!]. Impresiunea pe care o fac alimentele asupra limbiĭ:
mĭerea are gust dulce. Fig. Facultatea de a aprecia ce e frumos:
critic plin de gust. Înclinațiune, predilecțiune:
gust pentru pictură. Dorință, poftă:
am gust de un pepene bun, de plecare, să plec. Mod personal de a simți, de a lucra:
fie-care [!] artist are gustu luĭ, tabloŭ în gustu luĭ Rafael. Grație, eleganță:
îmbrăcat cu gust. Opiniune, preferență [!]:
a-țĭ spune gustu. Mîncare fără gust, mîncare fadă, nesărată.
gust (Dicționaru limbii românești, 1939)2) gust, a
-á v. tr. (lat.
gûstare, maĭ probabil de cît [!]
gŭstare, it.
gustare, fr.
goûter, sp.
gustar, pg.
gostar. V.
de- și
pre-gust). Apreciez alimentele pin [!] gust.
Fig. Simt, pricep:
a gusta muzica. Gustăresc, mănînc puțin.
A gusta din ceva, a încerca, a ști cum e:
a gusta din vĭața de marinar.gust (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gust s. n.,
pl. gústurigust (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gust n.
1. simț al cărui organ e limba;
2. savoarea alimentelor;
3. facultatea de a aprecia ceeace-i frumos:
artist de gust; 4. inclinațiune particulară:
gust pentru muzică; 5. mod personal de a simți:
fiecare are gustul său; 6. caracter propriu unui autor sau artist, unei școale:
tablou în gustul lui Rafael; 7. grație, eleganță:
se îmbracă cu gust. [Lat. GUSTUS].