gustare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GUSTÁRE, gustări, s. f. 1. Faptul de
a gusta. 2. (
Concr.) Mâncare (rece, luată în fugă, în cantitate mică, între mesele obișnuite). –
V. gusta.gustareGUSTÁRE, gustări, s. f.
1. Primul fel de mâncare dintr-un meniu, constând din preparate calde sau reci, delicate și picante, adesea asortate, menite a deschide apetitul.
2. Masă frugală luată între mesele principale ale zilei; sin. (engl.)
snack. 3. (La.pl.) Preparate mici, picante, garnisite cu diverse delicatese, servite în baruri sau la cocteiluri. În gastronomie, gustare și aperitiv nu sunt sinonime, aperitiv fiind exclusiv băutura servită înainte de masă.
gustare (Dicționaru limbii românești, 1939)gustáre f. Acțiunea de a gusta. Prînz mic:
a servi călătorilor o gustare.gustare (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gustáre, gustări, s.f. – Mâncare rece între mese. În Maramureș: prânz, dejun: „Haida la noi pe gustare” (Memoria 2001: 63). „Maramureșenii la dejun îi zic prânz, gustare, iar mâncarea de după-amiază, între orele 16.00-17.00 e ojină” (Bârlea 1924). – Din gusta (< lat. gustare).
gustare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gustáre s. f.,
g.-d. art. gustắrii; (mâncăruri)
pl. gustắrigustare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gustare f.
1. acțiunea de a gusta;
2. dejun.