gurgui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe.
2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului
1.
3. Vârful sânului; sfârc, mamelon.
4. Vârful unui deal sau al unui munte. –
Cf. lat. gurgulio „beregată”.
gurgui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gurgúi (gurgúie), s. n. –
1. Sfîrc, mamelon. –
2. Gaura de la gura urciorului. –
3. Cioc de urcior. –
4. Vîrf, culme. –
Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. –
Mr. gurgul’u. Creație expresivă, bazată pe
gog „obiect rotund”, cu
r infix,
cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeași rădăcină. Sensul de „obiect rotund” este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită
sfîrcul sînului (explicație dată de dicționare, de „gît de urcior” nu este exactă). Legătura cu
lat. gurgullus (Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau
gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd șocantă decît sigură.
Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior” și pe acela de
bulgăre, obiect rotund, care a trecut în
ngr. γϰουργϰούλια „cartofi” (Höeg 149). –
Der. gurguia, vb. (a ascuți;
refl., a se urca, a se înălța;
refl., a ieși în evidență;
refl., a se împăuna);
gurguța, vb. refl. (a se înfoia), cu
suf. expresiv -
ța sau
-ți, cf. cocoța.gurgui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gurgúi (vârf)
s. n.,
pl. gurgúiegurguĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) gurgúĭ n., pl.
ĭe (rudă cu
burluĭ, gurluĭ, cucuĭ, țuguĭ și cu lat.
gurges, apă adîncă, abis,
gurgulio, gîtlej, fr.
gargouille, cĭucĭur pe unde se scurg apele, mlat.
gárgula, gîtlej, pv.
gorgolh, sp.
garguëro, gîtlej, pg.
gargálo, gît de butelie. P. legătura de ideĭ între
cavitate, abis și cĭucĭur, cp. fr.
gorge, gîtlej, cu
gouffre, abis, d.
golfe, golf). Proeminență, vîrf, cucuĭ, țuguĭ, maĭ ales vorbind de acea parte a țîțeĭ pe unde curge laptele. Cĭucĭur. – Și
gurgun, pl.
e (Bc.). La Hațeg
gurzuĭ, vîrfu opinciĭ (GrS. 1937, 187).
gurguĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) gurgúĭ, a
-á v. tr. (d.
gurguĭ). Țuguĭez, fac ca un gurguĭ. V. refl. Mă țuguĭez:
buboĭu s´a gurguĭat. Fig. Iron. Mă cocoț. Mă gurguț, mă fudulesc.