gros (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GROS1, GROÁSĂ, groși, groase, adj.,
GROS adv.,
s. n.,
GROS, groși, s. m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferința mai mari decât dimensiunile obișnuite.
Trunchi gros. ◊
Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu secțiunea mai mare cuprinsă între ileon și anus. ♦ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Dezvoltat mult în lățime. ♦ (
Pop.; la
f.) Gravidă, însărcinată.
2. Care are volum mare, care depășește prin volum dimensiunile obișnuite; voluminos.
Carte groasă. ◊
Expr. Gros la pungă = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obișnuite.
3. Mare, în sens vertical, de la suprafață în adâncime sau de la suprafață până la bază.
Strat gros. ◊
Expr. Gros la (sau
de)
obraz =
a) obraznic;
b) nesimțit.
Gros la piele sau
cu pielea groasă = nesimțit.
Gros la (sau
în)
ceafă sau
cu ceafa groasă = bădăran. ♦ Care este țesut
2 din fire groase (
I 1).
Haină groasă. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrăștie greu; dens. ♦
Fig. (Despre întuneric, umbră, ceață etc.) Adânc, compact.
II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav.
2. (
Înv.) Grosolan, bădăran; incult; care trădează pe omul bădăran sau incult.
III. Adv. 1. (
Pop. și
fam.) Mult, din plin, din belșug.
Câștigă gros. 2. (
Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan.
IV. S. n. 1. Partea cea mai numeroasă dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de același fel); greu. ◊
Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belșug.
2. (
Pop. și
fam.) Închisoare.
V. S. m. (
Reg.) Buștean, trunchi; bârnă (groasă). –
Lat. grossus.