ghici (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHICÍ, ghicesc, vb. IV.
Tranz. 1. A descoperi, a afla, a înțelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deducție); a intui, a prevedea, a întrezări. ◊
Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare.
2. (în superstiții) A prezice cuiva viitorul. [
Var.: (
reg.)
gâcí vb. IV] –
Et. nec.ghici (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghicí (ghicésc, ghicít), vb. – A descoperi, a afla, a intui. –
Var. (
înv.)
gîci. Mr. angucescu, angucire. Origine obscură. Pare a fi în legătură cu
sl. gadati „a ghici” (Cihac, II, 111; Berneker 288), prin intermediul
sl. gadačĭ „ghicitor” (DAR) sau al
bg. gatka „ghicitoare” (Pascu, apud Philippide, II, 714), de unde o formă
rom. *
gîd(ă)ci sau
gîtci, redusă ulterior.
Cf. și
bg. gatkam „a propune o ghicitoare”,
gadam „a ghici”.
Der. de la
ghioc, propusă de Laurian și păstrată de Scriban, nu pare posibilă.
Der. ghicitor, s. m. (om care prezice viitorul);
ghicitoare, s. f. (femeie care prezice viitorul; cimilitură; brîndușă-de-toamnă, Colchicum autumnale);
ghicitură, s. f. (cimilitură);
ghiceală, s. f. (cimilitură).
ghici (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghicí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. ghicésc, imperf. 3
sg. ghiceá; conj. prez. 3
să ghiceáscă; imper. 2
sg. ghicéște/ghici, neg. nu ghicíghicì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghicì v.
1. a prezice ce are să se întâmple, a descoperi ceeace-i ascuns;
2. a ajunge să cunoască, să pătrunză cugetul cuiva;
3. a găsi explicațiunea:
a ghici o șaradă. [Și
găci: origină necunoscută].