furie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÚRIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violență. ◊
Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦
Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [
Acc. și:
furíe] – Din
fr. furie, lat. furia.furie (Dicționar de neologisme, 1986)FÚRIE s.f. 1. Mânie violentă, nestăpânită; violență. ♦ (
Fig.; rar) Dorință, patimă.
2. Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele celor antici, chinuiau sufletele păcătoșilor. [Pron.
-ri-e, gen.
-iei. / < lat.
furia, cf. fr.
furie].
furie (Marele dicționar de neologisme, 2000)FÚRIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violență. 2. (pl.) cele trei divinități ale infernului, care, în credințele anticilor, chinuiau sufletele păcătoșilor. (< fr.
furie, lat.
furia)
furie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fúrie (fúrii), s. f. – Mînie, violență.
Lat. furia (XVIII). –
Der. furios, adj., din
fr. furieux; furibund, adj., din
fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare
der. modern de la
furie, însă cunoaște o circulație populară destul de amplă.
furie (Dicționaru limbii românești, 1939)*fúrie f. (lat.
Furia, una din cele treĭ divinitățĭ infernale și oribile la Romanĭ. V.
furios, furoare). Mare mînie, furoare. Mare ardoare, mare avînt:
furia ataculuĭ artileriiĭ. Fig. Femeĭe foarte rea și furioasă.
furie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fúrie (-ri-e) s. f.,
art. fúria (-ri-a), g.-d. art. fúriei; pl. fúrii, art. fúriile (-ri-i-)furie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)furie f.
1. mânie foarte violentă;
2. ardoare extremă, impetuozitate:
furia tinerețelor; 3. fig. femeie rea și mânioasă.