funigel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUNIGÉL, funigei, s. m. (De obicei la plural) Fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă. –
Et. nec.funigel (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)funigél (funigéi), s. m. –
1. Fir de pînză de păianjen care plutește liber în aer. –
2. Piesă de la războiul de țesut pe care se întind firele.
Lat. *
fŭnicĕllus, dim. de la
fŭnis „funie”. Semantismul primei accepții se explică, întrucît este vorba de fire (
cf. numele său francez,
fil de la Vierge sau
filandre). După ipoteza lui Pușcariu,
Conv. lit., XXXIX, 67; Pușcariu 674; DAR; și Rosetti,
Rhotacisme, 20, din
lat. *fŭlĭgĕlla, dim. de la
fŭlῑgo „funingine”, care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al doilea sens, rar, apare numai în dicționarul lui Scriban. Pentru trecerea
c ›
g, cf. formica ›
rom. dial.,
mr.,
megl. furnigă.funigel (Dicționaru limbii românești, 1939)funigél m., pl.
eĭ (probabil, d.
funie. V. și
funicel). Pl. Fușteiĭ care țin pînza întinsă la stativă ca să nu se încurce.
Est. Fire lungĭ, albe și ușoare ca pînza de painjin [!] pe care le duce vîntu pin [!] aer în zilele senine ale toamneĭ.
funigel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)funigél s. m.,
pl. funigéi, art. funigeíi