funie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÚNIE, funii, s. f. 1. Frânghie
1. ◊
Funie de ceapă (sau
de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊
Expr. Drept ca funia în traistă (sau
în sac) = strâmb, răsucit;
fig. nedrept, necinstit.
A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la ei.
A (i) se apropia sau
a-i ajunge (cuiva),
a i se strânge funia de (sau
la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă.
A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri;
fig. a fi abil, dibaci.
2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul.
3. (În sintagma)
Funie de moșie (sau
de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste.
4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. –
Lat. funis.funie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fúnie (fúnii), s. f. –
1. Sfoară, cablu, parîmă. –
2. Sarcină de lemne sau de paie. –
3. Împletitură, cunună de usturoi sau ceapă ce se păstrează împletite de tulpini, în formă de ghirlandă. –
4. Sfoară de măsurat terenurile. –
5. Suprafață de pămînt de cultură. –
Var. (
înv.) și
mr. fune, megl. funi, fuńă. Lat. fŭnis (Pușcariu 673; Candrea-Dens., 684; REW 3689; DAR),
cf. v. fr. și Anjou.
fune. Pentru ultimele sensuri,
cf. lat. med. funis „porțiune de teren” (Niermeyer 458),
v. logud. fune „măsură” (Wagner 114); prin urmare, nu se justifică încercarea lui Bogrea,
Dacor., IV, 815, de a pune în legătură această întrebuințare cu
lat. fundus. Der. funar (
var. funier),
s. m. (persoană care face funii);
funire, s. f. (
înv., suprafață măsurată cu sfoara);
funitură, s. f. (
înv., funie, măsură de dimensiune);
înfunia, vb. (a face funii; a lega cu o frînghie; a fixa părîmele unei ambarcații).
Cf. funigel. – Din
rom. provine
bg. funija (Capidan,
Raporturile, 229).
funie (Dicționaru limbii românești, 1939)*fúnie și (Trans.)
fúne (lat.
fûnis, it.
fune. V.
fuĭor). Frînghie, sfoară groasă. (V.
troĭnic, ștreang). O veche măsură agrară (sec. 16) în lungime de 12 stînjenĭ și uzitată la măsurat lățimile moșioarelor. V.
curea, sfoară).
A ajuns funia la par, s´a ajuns la extrem (cu baniĭ, cu vĭața ș. a.), ca calu la arie, de unde și vine expresiunea.
funie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fúnie (-ni-e) s. f.,
art. fúnia (-ni-a), g.-d. art. fúniei; pl. fúnii, art. fúniile (-ni-i-)funie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)funie f.
1. sfoară groasă sucită din mai multe fire de legat sau de atârnat:
funie de teiu; 2. măsură agricolă de lungime (10—20 stânjeni):
a trage cu funia. [Vechiu-rom.
fune = lat. FUNIS].