fum (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUM fumuri, s. n. I.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦
Fig. Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool).
2. Cantitate de fum (
I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă.
3. (
Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă.
4. Fig. (La
pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni.
II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. –
Lat. fumus.fum (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fum (fúmuri), s. n. –
1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. –
2. Fumigație, dezinfectare. –
3. (Înv.) Cămin, casă. –
4. (
Pl.) Îngîmfare, trufie. –
Mr.,
megl. fum. Lat. fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR),
cf. it.,
port. fumo, prov.,
cat. fum, fr. (
fumée),
sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăsește și în
sp., apare în
lat. medievală (Niermeyer 457).
Der. fuma, vb. (a scoate fum;
înv., a arde; a fuma), probabil din
lat. *
fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR),
cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s. n. (obiceiul sau viciul de a fuma);
fumător, adj. (
înv., care fumegă);
fumător, s. m. (persoană care fumează);
nefumător, s. m. (persoană care nu fumează);
fumar, s. n. (
Trans., horn;
Trans., foc care scoate mult fum);
fumărie (
var. fumăraie, fumăreață),
s. f. (cantitate mare de fum);
fumăriță, s. f. (plantă, Fumaria officinalis);
fumedenie, s. f. (mulțime, gloată), prin încrucișare cu
sumedenie, cuvînt
înv.;
fumos, adj. (plin de fum);
fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri);
fumur, adj., (
Munt., gri), probabil
var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu,
Conv. lit., XXXIX, 303, și DAR, de la un
lat. *
fumulus; cf. împotrivă Graur,
BL, V, 99);
fumuros, adj. (
înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut);
fumărit, s. n. (dare percepută în trecut pe fiecare coș de fum);
fumărar, s. m. (persoană care încasa fumăritul);
înfuma, vb. (rar, a afuma);
înfumura, vb. (a fi încrezut);
înfumurat, adj. (încrezut).
Cf. afuma, fumega.fum (Dicționaru limbii românești, 1939)1) fum n., pl.
urĭ (lat.
fûmus, fum; vgr.
thymós, suflet, curaj; it. pg.
fumo, pv. vfr.
fum, cat.
fum, sp.
humo. V.
afúm, parfum). Amestecătură de gaz, abur de apă și bucățele maĭ mult orĭ maĭ puțin micĭ de cărbune care se ridică din foc. Pl.
Fig. Trufie, fudulie:
acest tînăr are fumurĭ marĭ. Marĭ pretențiunĭ, marĭ veleitățĭ:
a avea fumurĭ de deputat.fum (Dicționaru limbii românești, 1939)2) fum, a
-á v. intr. (lat.
fumare. V.
afum, fumez).
Vechĭ. Azĭ Trans. Fumeg:
lampa fumă. V. tr. Incendiez:
Tătariĭ fuma [!] țara Leșească, Cazaciĭ fuma lăcașurile (M. Cost. 1, 280, și 333).
fum (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fum s. n.,
pl. fúmurifum (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fum n.
1. abur ce se desvoltă din corpurile în combustiune:
nu e fum fără foc; 2. fig. amăgire, deșertăciune:
gloria e fum; 3. pl. aburi din vin ce se urcă în cap;
4. fig. pretențiuni amăgitoare:
fumurile deșerte ale lumii AL. [Lat. FUMUS].