fudul (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FUDÚL, -Ă, fuduli, -e, adj. Îngâmfat, mândru, încrezut, arogant. ◊
Expr. (Glumeț)
Fudul de-o ureche = surd. – Din
tc. fodul.fudul (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fudúl (fudúlă), adj. – Orgolios, mîndru, trufaș, încrezut. –
Mr.,
megl. fudul. Tc. fodul (Șeineanu, II, 175; Lokotsch 613),
cf. ngr. φουντούλης,
alb. fodulj, bg. fudulin, sb. fodul, v. esp.
fodolí (Eguilaz 399). –
Der. fuduli, vb. refl. (a se mîndri, a se făli);
fudulie, s. f. (orgoliu, mîndrie, îngîmfare; testicul de berbec);
fudulache, s. m. (zăpăcit, aiurit). – Prin
rom. se explică
rut. fuduljia, fudelnyi și
fudulyty sja (Miklosich,
Wander., 15; Candrea,
Elemente, 408; Berneker 282).
fudul (Dicționaru limbii românești, 1939)fudúl, -ă adj., pl. m.
uĭ și
ulĭ (turc.
fudul și
fodul, arogant, d. ar.
fudhul, care e prea mult; bg.
fudul, sîrb.
fodul). Mîndru de lucrurĭ zădarnice:
calicu îmbrăcat e fudul. Fig. Iron. Surd:
om fudul de o ureche. – Și
fodul (sud).
fudul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fudúl adj. m.,
pl. fudúli; f. fudúlă, pl. fudúlefudul (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fudul a.
1. foarte mândru și desprețuitor de alții:
boierul nu-i fudul ca alții AL.;
2. fanfaron, fulău:
eu am omorît pe smei, zise țiganul fudul ISP. [Turc. FUDUL, lit. covârșitor, care întrece (în bine sau în rău)].