frunză (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÚNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊
Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊
Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi.
2. Compus:
frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (
Chenopodium murale).
3. (În sintagma)
Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. –
Lat. frondia (<
frons, -ndis).
frunză (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)frúnză (frúnze), s. f. –
1. Foaie (verde). –
2. (Înv.) Foaie de hîrtie. –
Mr. frăndză, frîndză, megl. frunză, istr. frunzę. Lat. frōndia (Pușcariu 659; Candrea-Dens., 662; REW 3530; DAR; Lausberg,
Mundarten Südlukaniens, 25),
cf. it. fronza (Battisti, III, 1723),
calabr. frunda, sard. frundza, salm.
froncia, gal. fronza, port. fronça și
ngr. φρουνζάτον „pergolă”.
Der. frunzar, s. n. (desiș, umbrar);
frunzar, s. m. (luna mai; varietate de ciuperci comestibilă);
frunzărel, s. m. (buchet);
frunzări, vb. (despre animale, a paște rupînd vîrful crengilor; a ronțăi, a crănțăni; a răsfoi);
frunzătură (
var.frunzărie, frunzărime),
s. f. (frunziș);
frunziș (
var. frunzet),
s. n. (mulțime de frunze);
frunzos var. (
frunzăros),
adj. (cu frunze multe și dese);
frunzișoară, s. f. (
dim. de la frunză; aril de nucșoară);
înfrunzi, vb. (a da frunze, a înverzi), pe care Densusianu,
Hlr., 147, Pușcariu 854 și Candrea-Dens., 663 consideră a fi reprezentant al unui
lat. *
infrōndῑre);
înfrunzit, s. n. (anotimpul în care înfrunzesc copacii, primăvara);
desfrunzi, vb. (a pierde frunza; a desfrunzi).
frunză (Dicționaru limbii românești, 1939)frúnză f., pl.
e (lat.
frondia, n. pl. devenit f. sing., d.
frons, frondis, frunză; sard.
frunza). Foaĭe, partea terminală a plantelor, supțire [!], obișnuit lată și verde:
Bate vîntu frunza´n dungă (doĭna), o bate în lature cînd e aproape să cadă.
Frunză verde, cuvintele cu care începe de obiceĭ un cîntec popular.
Frunză de buba cea rea, buberic.
Frunza voĭniculuĭ, usturoiță, brîncuță (V. și
vindecea).
Frunza plopuluĭ, batcă mică (pește).
Cîtă frunză și ĭarbă (saŭ
ca frunza și ca ĭarba), în mare număr, foarte mulțĭ (vorbind de dușmaniĭ năvălitorĭ, de o poĭedie [!]). – Frunzele-s prelungirile tulpiniĭ și servesc la respirat. Ele se sprijină pe un
pețiol, maĭ lung orĭ maĭ scurt, care se ramifică ca să formeze scheletu frunzeĭ (
nervurile). Țesătura celulară dintre nervurĭ (
limbu saŭ
parenchima) e cĭuruită de o infinitate de găurele microscopice (
stomate).
frunză (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frúnză s. f.,
g.-d. art. frúnzei; pl. frúnzefrunză (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frunză f.
1. foaie de copaciu:
câtă frunză și iarbă, enorm, nenumărat;
frunză verde, începutul caracteristic al cântecelor populare, după care urmează numele arborelui sau al plantei corespunzătoare subiectului (eroic, erotic sau tragic);
cântare din frunză, scoaterea unor sunete acute ținând o frunză între buze;
2. nume de plante:
frunză-de-bubă-rea, buberic:
frunza-tăieturii, vindecea;
frunza-voinicului aiușor. [Lat. FRONDEA].