frunză (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÚNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊
Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊
Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi.
2. Compus:
frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (
Chenopodium murale).
3. (În sintagma)
Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. –
Lat. frondia (<
frons, -ndis).